Alecse Bogdan Alexandru: Propunere de reformare a legislației pentru consolidarea protecției minorilor și prevenirea abuzurilor – Partea a II-a

Măsuri legislative privind prevenirea abuzurilor, siguranța copiilor în școli și spații publice, protecție în mediul online, responsabilitatea instituțiilor și sprijinirea victimelor.

Introducere: protecția copilului trebuie să înceapă înainte de producerea abuzului

Alecse Bogdan Alexandru: propune consolidarea cadrului legislativ privind protecția minorilor prin măsuri care să permită identificarea timpurii a riscurilor, prevenirea abuzurilor și intervenția eficientă a instituțiilor înainte ca situațiile de vulnerabilitate să se transforme în fapte grave.

Protecția copilului nu poate depinde exclusiv de sancționarea persoanelor care au comis deja infracțiuni, ci trebuie să se bazeze pe un sistem capabil să prevină, să identifice și să gestioneze situațiile de pericol.

În prima parte a propuneri de reformare a legislației, Alecse Bogdan Alexandru a abordat necesitatea consolidării răspunderii penale pentru infracțiunile grave comise asupra minorilor, inclusiv violența, exploatarea sexuală, traficul de persoane și exploatarea prin muncă sau cerșetorie.

Cea de-a doua parte dezvoltă o altă componentă esențială a reformei: prevenirea, intervenția instituțională și protejarea copilului pe întregul parcurs, de la identificarea primelor semne de risc până la recuperarea în urma unei experiențe traumatice.

Obiectivul este construirea unui sistem în care școala, familia, serviciile sociale, unitățile medicale, autoritățile locale și instituțiile de aplicare a legii să colaboreze pe baza societăților clare. Nicio instituție nu ar trebui să considere că protecția copilului este exclusiv responsabilitatea alteia.

1. Identificarea timpurie a abuzurilor și a situațiilor de risc

Prevenirea abuzurilor presupune existența unor mecanisme prin care situații de pericol să poată fi observate și evaluate înainte de a produce unele consecințe grave.

Semnele de abuz pot apărea în familie, la școală, în centru rezidențiale, în unități medicale sau în alte medii în care copilul își desfășoară activitatea.

Schimbările bruște de comportament, teama persistentă față de anumite persoane, izolare, absențele repetate, leziunile neexplicate sau manifestările emoționale neobișnuite pot justifica o evaluare atentă.

Propunerea urmărește consolidarea și uniformizarea procedurilor de identificare și semnalare a riscurilor, în funcție de specificul fiecărei instituții. Personalul care lucrează direct cu minori ar trebui să beneficieze de instruire periodică pentru recunoașterea indicatorilor de abuz, neglijare și exploatare.

Este esențial ca un indicator de risc să nu fie confundat automat cu dovada unei infracțiuni. Evaluarea trebuie realizată de persoane competente, iar sesizările trebuie verificate prin proceduri adecvate, cu respectarea drepturilor copilului și ale celorlalte persoane implicate.

Se propune, de asemenea, clarificarea responsabilităților persoanelor desemnate în fiecare instituție pentru primirea, înregistrarea și gestionarea sesizărilor privind posibile situații de abuz. Aceste responsabilități trebuie corelate cu obligațiile legale de sesizare a autorităților competente.

2. Siguranța copiilor în instituțiile de învățământ

Școala trebuie să fie un mediu sigur, în care copilul să poată învăța și să se dezvolte fără teamă de violență, intimidare, hărțuire sau umilire.

Bullyingul, agresiunile fizice, hărțuirea sexuală, amenințările și formele repetate de intimidare pot afecta profund dezvoltarea minorilor. Uneori, aceste conduite sunt minimalizate sau tratate ca simple conflicte între elevi, deși repetarea comportamentului și dezechilibrul de putere pot transforma situația într-o formă gravă de victimizare.

În România există deja proceduri privind managementul cazurilor de violență în mediul școlar, aprobate prin Ordinul ministrului educației nr. 6.235/2023. Propunerea urmărește consolidarea aplicării acestor mecanisme, clarificarea responsabilităților și evaluarea eficienței lor în practică.

Fiecare unitate școlară trebuie să aplice proceduri clare pentru raportarea incidentelor, evaluarea riscurilor, protejarea copilului afectat și informarea autorităților competente atunci când există indicii privind săvârșirea unei infracțiuni.

Mecanismele de raportare trebuie să fie accesibile și să asigure confidențialitatea informațiilor. Elevii trebuie să poată semnala incidente fără teamă de represalii, iar cadrele didactice și personalul auxiliar trebuie să cunoască obligațiile care le revin atunci când observă o situație de risc.

O atenție distinctă trebuie acordată spațiilor mai puțin supravegheate, transportului școlar, activităților extracurriculare, excursiilor și taberelor. Siguranța copilului nu limitează la sala de clasă, ci trebuie asigurată pe toată durata activităților organizate de instituția de învățământ.

În situații în care sunt necesare intervenții specializate, trebuie să beneficieze de sprijin psihologic și educațional, fără a fi expus stigmatizării sau izolării de colectiv.

3. Protecția minorilor în spațiile publice și în activitățile organizate

Parcurile, locurile de joacă, cluburile sportive, centrele, spațiile recreative și mijloacele de transport sunt medii în care copiii trebuie să beneficieze de condiții adecvate de siguranță.

Riscurile pot apărea în timpul activităților sportive, în tabele, la evenimente, în centru de acord sau în alte situații în care minori se află temporar sub supravegherea unor adulți.

Propunerea urmărește consolidarea standardelor de siguranță pentru activitățile organizate destinate. Acestea ar trebui să includă reguli privind supravegherea minorilor, pregătirea personalului, gestionarea incidentelor și comunicarea rapidă cu părinții sau reprezentanții legale.

Organizatorii trebuie să aibă responsabilități clare, iar personal care intră în contact direct și reglementate cu minori trebuie să îndeplinească cerințele legale aplicabile, inclusiv cele referitoare la verificările condițiilor legislației privind persoanele condamnate pentru infracțiuni sexuale sau alte infracțiuni relevante.

Autorități locale, servicii sociale și instituții de ordine publică ar trebui să colaboreze pentru identificarea zonelor și activităților cu riscul ridicat. Verificările trebuie să urmărească respectarea standardelor de siguranță, fără a transforma prezența copiilor în spațiul public într-un motiv de supraveghere nejustificată.

4. Protecția minorilor în mediul online

Mediul digital a devenit o componentă importantă a vieții copiilor, dar expunerea la internet poate genera riscuri care nu sunt întotdeauna ușor de identificat de către părinți sau profesori.

Racolarea minorilor în scopuri sexuale, cunoscută sub termenul de grooming, șantajul cu intime, solicitarea de materiale cu caracter sexual, utilizarea imaginilor false în scop de exploatare și hărțuirea online în situația care necesită mecanisme eficiente de prevenire și intervenție.

Un risc suplimentar îl constituie utilizarea inteligenței artificiale pentru crearea sau manipularea unor imagini și materiale cu caracter sexual în care sunt reprezentați minori. Aceste tehnologii pot fi folosite pentru intimidare, umilire, șantaj sau distribuirea unor materiale care afectează grav demnitatea și siguranța copilului.

Propunerea urmărește adaptarea mecanismelor de protecție a evoluției tehnologice, prin proceduri accesibile de raportare, cooperare între autoritățile competente și furnizorii de servicii digitale, precum și conservarea probelor electronice în condițiile legii.

Platformele să frecventeze minori ar trebui să ofere instrumente ușor de identificat pentru semnalarea conținutului buziv și a tentativelor de exploatare. Sesizările care indică posibile infracțiuni trebuie să poată fi transmise rapid către instituțiile competente, cu respectarea procedurilor legale.

Educația digitală trebuie să devină o componentă importantă a prevenirii. Copiii trebuie să înțeleagă riscurile comunicării cu persoane necunoscute, ale distribuirii imaginilor personale și ale presiunilor exercitate prin intermediul internetului, precum și modalitățile prin care pot solicita ajutor.

În toate aceste situații, protejarea identității minorului trebuie să reprezinte o prioritate.

5. Consolidarea unui mecanism național de raportare și intervenție rapidă

Un sistem eficient de protecție a minorilor trebuie să permită transmiterea rapidă a sesizărilor, identificarea instituției responsabile și urmărirea intervenției până la soluționarea cazului.

România dispune deja de mecanisme de sesizare a situațiilor de abuz și neglijare, inclusiv numărul unic 119, destinate raportării cazurilor de abuz, neglijare și exploatare a copiilor.

Cu toate acestea, eficiența protecției depinde și de modul în care sesizările sunt preluate, transmise, evaluate și soluționate.

O problemă importantă poate apărea atunci când informațiile despre o situație de risc sunt transmise între instituții fără ca responsabilitatea intervenției să fie suficient de clară. Întârzierile, comunicarea deficitară și lipsa unei evidențe coerente pot reduce eficiența lor de protecție.

Propunerea urmărește consolidarea mecanismelor existente și analiza posibilităților instituțiilor unui sistem integrat de evidență și urmărire a sesizărilor, care să permită înregistrarea acestora, transmiterea către autoritatea competentă și monitorizarea etapelor de intervenție.

Mecanismul ar trebui să includă:

  • posibilitatea raportării confidențiale a situațiilor de risc;
  • identificarea instituției responsabile de evaluarea fiecărei sesizări;
  • de intervenție stabilitate în funcție de gravitate și urgență situației;
  • transmiterea rapidă a cazurilor către poliție, parchet sau servicii de protecție a copilului, atunci când natura acestora intervenie impune în instituțiile respective;
  • informarea persoanei care a făcut sesizarea, în limitele legii, cu privire la preluarea acesteia;
  • evidența măsurilor adoptate și a rezultatelor intervenției.

Sesizările privind un pericol imediat trebuie tratate cu prioritate, prin apelarea inclusiv a serviciului de urgență 112, atunci când situația sau impune.

În același timp, mecanismul trebuie să prevină raportările abuzive și divulgarea nejustificată a datelor personale.

Un astfel de sistem ar contribui la reducerea situațiilor în care un copil rămâne fără protecție din cauza lipsei de coordonare între instituții.

6. Răspunderea instituțiilor și a personalului care lucrează cu minori

Instituțiile care desfășoară activități cu minori trebuie să aibă obligații clare privind selecția, pregătirea, supravegherea și evaluarea personală.

Propunerea urmărește consolidarea verificărilor de lege pentru persoanele care urmează să lucreze direct cu copii, precum și instruirea periodică a acestora în domeniul prevenirii abuzurilor și al gestionării situațiilor de risc.

Nu este suficient ca o instituție să adopte un regulament intern. Trebuie să existe mecanisme aplicabile, persoane responsabile, modalități de verificare a respectării obligațiilor.

O atenție specială trebuie acordată situațiilor în care angajați sau reprezentanți ai unei instituții cunosc existența unui posibil abuz, dar aleg în mod deliberat să îl ascundă, să împiedice raportarea sau să influențeze gestionarea sesizării.

În asemenea cazuri, răspunderea trebuie să stabilească funcția de conduită concretă și de dispoziții legale aplicabile.

Nu orice eroare administrativă trebuie tratată ca infracțiune, însă ascunderea intenționată a unor fapte grave sau obstrucționarea intervenției autorităților trebuie să analizeze cu maximă seriozitate.

Protecția copilului presupune atât responsabilitatea persoanelor care care comite abuzul, cât și responsabilitatea instituțiilor care au obligația legală de a preveni și de a semnala asemenea situații.

7. Protejarea victimelor minore în timpul anchetelor și al procedurilor judiciare

Un copil care a fost victima unei infracțiuni nu trebuie să treacă printr-un proces instituțional care să amplifice trauma.

Audierea repetată, contactul nejustificat cu presupusul agresor, divulgarea identității și întrebările formulate într-un mod nepotrivit vârstei pot afecta suplimentar starea psihologică a victimei.

Legislația procesual penală prevede deja garanții speciale pentru persoanele vătămate minore. Printre acestea se numără înregistrarea obligatorie a audierii prin mijloace tehnice audio-video, precum și participarea unui psiholog la audierea victimelor cu vârsta de până la 14 ani, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală.

Propunerea urmărește consolidarea aplicării acestor garanții și extinderea măsurilor de protecție în situațiile în care vulnerabilitatea copilului sau infracțiunile naturii justifică intervențiile suplimentare.

În măsura permisă de lege și de necesități anchetei, trebuie evitată repetarea inutilă a declarațiilor, iar informațiile obținute în condițiile legale trebuie să asigure astfel încât copilul să nu fie obligat să retrăiască în mod repetat experiența traumatică.

De asemenea, trebuie asigurate protejarea identității, asistența juridică și sprijinul psihologic, precum și limitarea contactului dintre victimă și persoana acuzată atunci când acest lucru este necesar pentru siguranța minorului.

Aceste măsuri trebuie să se aplice cu respectarea drepturilor procesuale ale tuturor persoanelor implicate, inclusiv a prezumției de nevinovăție și a dreptului la apărare.

Protecția copilului și desfășurarea unui proces echitabil nu trebuie să priviți ca obiectiv incompatibil.

8. Recuperarea medicală, psihologică și socială a victimelor

Consecințele abuzului nu dispar odată cu identificarea autorului sau cu încheierea procedurilor judiciare.

Un copil care a trecut prin violență, exploatare sau abuz sexual poate avea nevoie de sprijin medical, psihologic, educațional și social pe o perioadă îndelungată.

Propunerea urmărește consolidarea accesului lor minore la servicii și coordonate, astfel victimele acestea să nu fie nevoite să parcurgă singur un sistem fragmentat.

În funcție de nevoile fiecărui copil, sprijinul poate include evaluare medicală, psihoterapie, consiliere, asistență socială, recuperare educațională și măsuri pentru reintegrarea într-un mediu sigur.

Este important ca intervenția să fie individualizată. Nu toate victimele reacționează în același mod, iar durata recuperării diferă în funcție de natura abuzului, vârsta copilului, sprijinul familial și condițiile în care aceasta trăiește.

De asemenea, familia trebuie inclusă în procesul de recuperare atunci când acest lucru este sigur și servește interesului superior al copilului. În situațiile în care familia găzduiește sursa pericolului, autoritățile trebuie să asigure un mediu alternativ adecvat.

9. Protecția copiilor aflați în centru rezidențiale și în alte forme de îngrijire

Copiii aflați în centru rezidențiale, în servicii de tip familial sau în alte forme de îngrijire alternativă pot avea vulnerabilități suplimentare. Uneori, aceștia nu dispune de o persoană apropiată căreia îi poată semnala siguranța să abuzeze.

Propunerea urmărește consolidarea mecanismelor de control, monitorizare și raportare în cadrul acestor servicii.

Minorii trebuie să aibă acces la modalitățile confidențiale prin care să poată semnala comportamentul abuziv, neglijarea, intimidarea sau încălcarea drepturilor lor.

Verificările nu trebuie să se limiteze la documentele administrative, ci trebuie să includă evaluarea condițiilor reale de îngrijire, discuții cu beneficiarii într-un cadru protejat și verificarea modului în care sunt soluționate sesizările.

Trebuie să existe și mecanisme prin care copiii să poată comunica direct cu autoritățile competente și cu structura de control independent de conducerea centrului, teama că vor fi pedepsiți sau tratați diferit pentru că au raportat o problemă.

10. Prevenirea recidivei și protejarea minorilor după condamnarea autorilor

Protecția copilului nu se încheie în momentul pronunțării unei condamnări. În anumite situații, este necesară evaluarea riscului de repetare a faptelor și adoptarea unor măsuri legale care să prevină contactul periculos dintre persoana condamnată și minori.

Propunerea urmărește analizarea și consolidarea mecanismelor de supraveghere și protecție aplicabilă după executarea pedepsei, în stabilitatea limitată a legii, pentru persoanele condamnate pentru infracțiuni grave împotriva copiilor.

În funcție de natura infracțiunilor și de evaluare a individuală a riscului, pot fi analizate restricții privind desfășurarea unor activități profesionale care presupun contact direct cu minorii, limitări ale contactului cu anumite persoane protejate și obligații de participare la programul de specialitate.

Aceste măsuri trebuie să fie individualizate, proporționale și supuse controlului legal. Nu se justifică instituirea unor restricții nelimitate sau automate pentru orice persoană condamnată, indiferent de natura faptei și de riscul concret.

Scopul este reducerea riscului de recidivă și prevenirea apariției unor noi victime, cu respectarea drepturilor fundamentale și a regulilor privind reintegrarea socială.

11. Combaterea căsătoriei forțate și a exploatării prin relații de dependență

O altă zonă care necesită atenție legislativă este acțiunea minorilor prin presiuni familiale, economice sau, inclusiv situații în care copilul este constrâns să accepte o căsătorie sau o relație împotriva voinței sale.

În România, vârsta matrimonială generală este de 18 ani. Codul civil permite, în condiții excepționale și cu îndeplinirea cerințelor legale, încheierea căsătoriei către minorul care a împlinit 16 ani.

Acest cadru trebuie analizat și din perspectiva prevenirii presiunilor, constrângerii și exploatării minorilor.

Constrângerea poate fi exercitată prin amenințări, presiuni emoționale, dependență financiară, izolare sau folosirea autorității familiale. În asemenea cazuri, copilul poate avea dificultăți majore în a cere ajutor sau în a se desprinde de mediul în care este exploatat.

Propunerea urmărește consolidarea mecanismelor de identificare și protecție a minorilor aflați în asemenea situații, precum și evaluarea eventualelor lacune legislative privind constrângerea la căsătorie, exploatarea sexuală și alte forme de control exercitat asupra copilului.

Intervenția trebuie să țină seama de vârsta minorului, de existență constrângerii și de riscuri concrete pentru siguranța acestuia. Autoritățile trebuie să poată oferi protecție fără a expune copilul unor represalii suplimentare.

12. Monitorizare independentă și transparență instituțională

O reformă legislativă nu poate fi evaluată doar prin adoptarea unor noi dispoziții. Este necesar să existe date care să arate măsurile funcționează și dacă minori beneficiază efectiv de protecție mai bună.

Propunerea urmărește consolidarea mecanismelor de monitorizare și publicarea periodică a unor statistici anonimizate privind situațiile de abuz, timpul de intervenție, măsurile de protecție adoptate, accesul victimelor la servicii și deficiențele identificate în activitățile instituțiilor.

Datele trebuie prezentate într-o manieră care să permită evaluarea rezultatelor, fără divulgarea identității copiilor sau a informațiilor care ar putea conduce la identificarea acestora.

Monitorizarea trebuie să permită identificarea problemelor recurente și formularea unor recomandări concrete pentru crearea unei legislații și a activităților instituționale.

Transparența nu trebuie să însemne expunerea victimelor, ci responsabilizarea instituțiilor care au obligația de a le proteja.

13. Sinteza direcțiilor de reformă propuse

A doua parte a inițiativei urmărește consolidarea protecției minorilor prin direcțiile următoare:

  • identificarea timpurii a abuzurilor și a situațiilor de risc;
  • creșterea siguranței în școli și prevenirea bullyingului, hărțuirii și violenței;
  • stabilirea și aplicarea unor standarde de protecție pentru activitățile organizate destinate;
  • adaptarea mecanismelor legislative la riscurile mediului online și la utilizarea abuzivă a inteligenței artificiale;
  • consolidarea mecanismelor existente de raportare și intervenție rapidă;
  • clarificarea răspunderii instituțiilor și a personalului care lucrează cu minori;
  • protejarea victimelor în timpul anchetelor și al procedurilor judiciare;
  • asigurarea recuperării medicale, psihologice, educaționale și sociale;
  • creșterea controlului independent asupra centrelor rezidențiale și a altor forme de îngrijire;
  • prevenirea recidivei prin măsuri individualizate de supraveghere și protecție;
  • combaterea căsătoriilor forțate și a exploatării prin relații de dependență;
  • publicarea periodică a unor date anonimizate privind eficiența sistemului de protecție.

Concluzie: un sistem de protecție construit în jurul copilului

Protecția minorilor trebuie să fie o responsabilitate permanentă a statului și a instituțiilor care să intre în contact cu aceștia.

Sancționarea faptelor grave este indispensabilă, dar nu poate înlocui prevenirea, identificarea timpurii a riscurilor și sprijinul acordat victimelor.

Prin această propunere de reformare a legislației, Alecse Bogdan Alexandru susține necesitatea unui sistem în care fiecare instituție să aibă atribuții clare, fiecare sesizare să fie evaluată cu seriozitate, iar fiecare copil aflat în pericol să poată beneficia de protecție efectivă.

Cele două părți ale inițiativei urmăresc aceeași direcție: un cadru penal ferm în raport cu autorii infracțiunilor și un sistem instituțional capabil să prevină exploatarea, să protejeze victimele și să reducă riscul repetării faptelor.

Acest abordare completează propunerile prezentate în prima parte a inițiativei, dedicată consolidării răspunderii penale pentru abuzurile și formele de exploatare îndreptate împotriva minorilor. În același timp, preocuparea pentru claritatea și eficiența cadrului legislativ se regăsește și în analiza privind siguranța juridică a tranzacțiilor imobiliare.

O societate care care protejează copiii nu se limitează la condamnarea abuzurilor după producerea lor. Construiește mecanisme prin care acestea să fie prevenite, identificate și oprite la timp.

Alecse Bogdan Alexandru
Inițiator de reformă legislativă