Despre dragoste și alți demoni: „Vina”, de Camelia Cavadia

 Roman de debut – „Vina” de Camelia Cavadia, este un roman psihologic ce dezvolta intr-un mod surprinzator cateva teme destul de incomode: problema (ne)comunicarii in cuplu, alcoolismul, autodistrugerea sau (ne)asumarea greselilor. In ciuda titlului, usor incriminator si acuzator, mie mi s-a parut o carte care invita mai degraba la intelegere si iertare. Buni sau rai, suntem cu totii fiinte complicate, greu de inteles pentru altii, dar si pentru noi insine.

  Stilul scriitorului, desi mai mult narativ si descriptiv decat dialogic, este lejer, iar cartea se citeste usor. Singurul lucru care nu m-a „convins” a fost finalul, insa romanul se sustine oricum pentru ca importanta e povestea in sine si felul in care se dezvolta personajele. Povestea e oarecum atemporala si aspatiala: nu stim in ce ani se petrece actiunea si nici unde, parand a fi situata undeva in afara unui timp si a unui spatiu reconoscibil. Mi-a luat putin sa ma obisnuiesc cu asta, incercam tot timpul sa-mi dau seama in ce oras traiesc personajele si in ce perioada, inainte sau dupa comunism? Un lucru e sigur, nu e Romania, ci o tara unde doi tineri insuratei, nu prea bogati, pleaca in luna de miere intr-un paradis tropical, isi permit sa se mute intr-o casa (nu apartament) imediat dupa nunta si scriitorii, chiar si debutantii, au un agent literar care sa se ocupe de cartea lor. Nu stiu pe unde vine tara asta, dar m-as muta si eu aici.

  Construit pe doua planuri ce contrasteaza puternic, un prezent trist in care avem un personaj principal, Tomas, ai carui singuri prieteni sunt alcoolul si o menajera rabdatoare, si un trecut idilic in care acelasi Tomas este sot iubitor, tata si scriitor de succes. Intre cele doua se intinde un abis, o vina nemarturisita pana la final, remuscari si regrete, totul amestecat in aburii alcoolului. Initial nu am inteles de ce autoarea insista sa descrie atat de mult si de detaliat viata „de dinainte” a lui Tomas, casnicia lui perfecta alaturi de o sotie minunata, de parinti iubitori si intelegatori, succesul lui ca scritor sau bucuriile lor ca parinti. Pe scurt, totul era cam roz si, ca tot ce e roz si frumos, un pic plictisitor.

  „Vina” e un roman cathartic, un roman care te conduce prin infern, te face sa suferi si sa speri odata cu personajul principal, un personaj karamazovian aproape, in care se amesteca cruzimea si duiosia, si, mai ales, sa traiesti alaturi de el vina: vina de a nu comunica cu persoana iubita, vina de a se lasa consumat de ce e in interiorul sau in loc sa se deschida spre lume, vina de a crede ca timpul sau, munca sa, viata sa, pot fi mai pretioase decat ale celor dragi, vina de a se lasa condus de decizii arbitrare si absurde, vina de a nu mai lupta pentru fericirea sa cand descopera ca nu mai e perfecta.

  Insa vina asta nu apartine doar personajului principal. Intotdeauna e vorba de o interactiune disfunctionala, de o comunicare incompleta, de o suparare nespusa la timp sau de neatentie. Pe de alta parte, nu e sanatos nici sa cautam mereu in jur vinovati si sa aruncam vina pe altii. Vina trebuie traita, asumata si depasita. Altfel e toxica si otraveste tot.

  Vina e o carte frumoasa, dar nu vesela, din care ai ce invata si care o sa te puna pe ganduri. Va las sa descoperiti care e marea vina a lui Tomas si a celor din jur, sa descoperiti singuri cine si de ce se face vinovat, sa va ganditi cat e de greu sau de usor sa fim salvati, sa iertam si sa ne iertam si sa raspundeti la o intrebare care nu e pusa in roman, dar care m-a urmarit de atunci: oare invata oamenii vreodata ceva?